31 March 2011

Cântecul unui copac ce înfloreşte iarna




lui Andras Chiriliuc


numai când eram copil 
aveam pământ roşu sub unghii.
pierdeam la ruletă
speranţă după speranţă 
şi umpleam burta marionetelor cu
vedenii şi herghelii de vise.
în jurul meu oamenii ţâşneau în sus
şi se răstigneau de nori.
fiecare noapte era o vitrină cu păpuşi,
fiecare peşte încăpea în fiecare păpuşă
şi fiecare păpuşă înota până la malul închipuirii,
strigând după ajutor.
ştiam că lumea încape într-o cupă
din care nu poţi bea până la fund
decât o singură dată.
principala mea ocupaţie era descifrarea
codului cu care voi putea deschide cerul.
şi voi lăsa o cicatrice între mine şi Tine.
visam că sunt substanţa tuturor lucrurilor
sau întruparea oricărei idei.
înecatul deşertului alb,
cel care deschide ochii pentru a sparge
gheaţa dintre inimi.
eu nu eram decât privirea
care desenează o aripă
în sufletul unui străin


între timp, am început să cântăresc
cât un bulgăre,
cât un sac cu frunze de ceai,
cât o amforă cu miere.
trupul mă rupe de vis
şi muşcă din mine prag după prag.
vine noaptea şi mă întorc în deşertul alb,
cocon rescris în placenta visului:
mă voi naşte cândva
numai pentru cei ce caută
să asculte un copac înflorind
iarna


Angela Furtună
3 octombrie 2006, Suceava, Aula Magna a Universităţii

25 March 2011

Ultimului Patriarh


lui Dan Iordăchescu

Maestro, dă-mi mâna și nu mă lăsa să mă pierd...
Ca vântul de toamnă cu frunzele gem și cred
Că un mâine te-aduce la mine și sper
Ca timpul să-nghețe pe veci dinspre cer...

Și cântă-mi Maestro de dor, cu străbunii într-un glas
Cântă-mi Maestro, ca și când n-ar mai fi ultimul ceas
Iar marea cu vraja ei din amurg să ne culce,
Să dormim mințiți că viața n-ar mai fi dulce...

Maestro, calcă-mi văzduhul cum eu vreau să-l calc
Arhangheli din umbră surâd dansând cu tact
Dar, pe marginea lumii într-un vis îmbrăcat
Demiurgul... te strigă Maestro... cu dor și nesaț...

În Olimp mi te-ntorci și, te pierd... rugăminte...
Să pot să te chem și să te simt lângă mine
Căci nopțile-s lungi și, crepusculul nu mai vine
Când tu, nu ești aici lângă mine... Maestro!

22 March 2011

M-am trezit cu soarele pe buze...


...și zâmbesc ușor croindu-mi printre pleoapele deschise drumul spre lumină...

Mă așez sub soare, ca șoapta dintre nori și sper, rotindu-mi capul... încă sper...

Înnod rapid trei versuri din Blake la tâmple și calc... calc, gelos pe pașii pe care nu-i aud lângă ai mei...

Mă-mbată cerul cu albastrul său și-ndepărtări se vede marea... ce dulce nepăsare... sărată treabă...

De parcă ai fi... de parcă aș fi... De cum te văd... de cum mă vezi... De unde pleci... de unde vin...

De dor nebun, de dor lumesc... De cântec bun, de urlet cresc... De bucium și de jale pier...

Și-ndrept tăcerea către tine cu vântul său sălbatec și răzleț... și tu... și eu... și nimeni...

Și uite-acum încerc să-ți spun că m-am trezit cu soarele pe buze...

21 March 2011

Să pot să scriu, ca să te uit...


Să pot... și, totuși... încă este noapte... albastru de dor sau, poate de tăcere... luminile orașului mă cheamă din nou sub vraja lor... mă-ngrop în șoapte, în puținele cuvinte nerostite, în rugăciunile care-mi lasă urme adânci pe încheieturile trupului...

Citesc contur de umbră în fața mea... un Dumnezeu neutru, îmbrăcat în himeră...

Și pășesc mai departe amintindu-mi ore, minute, de parcă ne-am reîntâlni...

Zgomot de aripi și miros de mirt mai zgârie zidurile reci, clădiri impersonale sub acoperișul unei povești...

Încă un Martini, Givenchy și, cămașa albă... mereu cămașa albă...

Departe de țărm înflorește mereu durerea... și se stinge și vraja oricărui nesfârșit!

Dor de amurg, dor de notele joase ale strângerii de mână... sau poate un alt dor... dor de privirile care se întretăiau zburdalnic într-un joc nesfârșit al izgonirii din Eden...

Să pot... și, totuși... încă este noapte... și nu știu de ce... dar noaptea ești mereu aici...

Să pot să scriu, ca să te uit...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...