6 June 2011

Avem medici de excepție!


Mă oprisem în fața oglinzii... am înțeles că dincolo de verdele ochilor mei un același eu, simțea durerea unui timp ce va sa vină... de ce suntem câteodată mult mai singuri în oglinzi, însingurați de lume și de noi și de tot ce, atât de zadarnic, atât de inaccesibil și atât de pustiu, ni se arată din oglinzi? (Petru Creția)

Și am făcut un pas mai aproape, încercând să-mi număr himerele pe retină dar, m-am pierdut fără să vreau în dureri care de această dată nu-mi străbăteau decât trupul... dureri pe care le-am îmblânzit de câteva ori însă, am simțit că voi ajunge aici... și mă trezesc într-un curaj nebun pe culoarele spitalului... un zigurat care mă încătușa în propriile-mi temeri, templu, în care rugăciunile nu-și mai găseau forța de altădată... din afara zidurilor arhanghelii numărau cu privirea blândă nevăzutul dintre oameni... nu intrau niciodată... doar amurgul și răsăritul își făceau loc prin ferestrele mari ca niște vitrine ale unei imense reprezentanțe Chanel sau Dior... toți jucam rolul manechinilor pe acest misterios catwalk... în care Demiurgul privea atent - terminându-și trabucul din foi cubaneze - tăcutul spectacol plin de strălucire în care o clipă putea face diferența dintre viață și moarte... o secundă, despărțind... o șoaptă distanță între lumi și timp pe care ritualul fiecărei inspirații îl deforma în fantasme ale iubirii sau tăcerii, mângâierii sau neputinței... așteptării sau... disperării!

Și am făcut și ultimii pași, ultimii înainte de viață - din nou. M-am întors spre Eden și m-am oprit doar trup pe masa întinsă sub ale cărei lumini conturam absența și prezența dintre mine și mine... și m-am stins într-o clipă dizolvându-mă în spații ireale de o frumusețe de necrezut până atunci... lumină și roz îmi purtau în viteză ființa prin labirintice căi fără început, fără sfârșit... m-am regăsit fără să-mi doresc să mă mai întorc... nu mă interesa nimic, aveam doar vedere... și simțire!

Dar m-am trezit... aceeași masă pe care am avut curajul să mă urc... aceleași lumini puternice care-mi înecau ochii și trupul imobil revendicat ca după un ritual șamanic al întoarcerii de dincolo de zenit... de acolo unde ajung doar îngerii...

Au urmat zile întregi în care reâncepeam să învăț viața... pașii, privirea... ascultam nopți la rând tăcerea care amurgea peste trupul meu precum Mediterana care se vedea de la fereastră ciocnindu-se de tălpi... diminețile mă legănau cerurile Toscanei, cântându-mi liniștea lor ca un imn nescris al depărtării... mă apropiam și mă depărtam de mine... zăceam în neputință și renășteam din nou ca un phoenix al cărei singurătăți este doar forma unei eterne iubiri... și mă amăgeam și, din nou, în fața mea... pe scena rece a culoarelor, între ziduri se așternea pacea...

În preajma asistentelor medicale mă răsfățam la ore fixe... aceste nimfe deghizate în civili care cu o atingere sau cu un zâmbet îndepărtau abisul și aduceau suprema mângâiere a odihnei... aceste prezențe care parcă cântau din capodopere rossiniane apăreau și dispăreau precum fantasme în mâinile unui mag mason...

Nici infirmierele nu erau mai prejos... adevărate walkirii urbane care puneau totul în ordine în așteptarea lor... cei care despart viața de moarte...

Ei cei cărora le datorez faptul că - încă - SUNT! Ei cei care au pe spate cicatrizat jurământul... Ei, cei care se așează mereu la dreapta și nu închid niciodată ochii... Ei... cei cărora mereu DESTINul le va scrie în palme... Ei, cei care nu se depărtează de țărm... nici de crepuscul sau șoapte...

Vă mulțumesc distinși Dr. Ardeleanu, Dr. Cristof, Dr. Stănescu... deși, mulțumesc va fi mereu atât de puțin... ne întâlnim prin viață cu lucruri de neprețuit... cu oameni, față de care nu vom putea răsplăti cu adevărat darul lor către noi... dar cred, că din Suprem lucrurile se așează în matematica corectă. Nimic nu este întâmplător și nimic nu rămâne fără capăt...

Și în brațele mamei m-am regăsit acasă... m-am încărcat din lutul părintesc ca dintr-o incantație străbună... și-am început să-mi vorbesc iarăși existența ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic... ca atunci când ștergi totul și nu te întrebi de ce... nu ai curajul să privești decât la fel ca și până atunci... nu te temi, nu speri... doar EȘTI! Încă EȘTI! Deși, poate mi-aș fi dorit să nu mai fi fost...

Oglinzile nocturne, în care chipul lumii devine vis, iar visul, cercetat îndeaproape, se reface, însă altfel, și devine lume. (Petru Creția)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...