2 February 2013

...pentru tot ce sunt.


Mă apropii din nou de pagina albă ca de o patrie de care mă depărtasem fără să știu... regăsind același scris, cu toată dragostea ce-l învie spre răsărit. Timpul. Și tăcerea nopții. 

M-am ascuns de povești. Nu, nu m-am dez-îndrăgostit, iubesc mai mult și mai albastru, ca o mare care zace mereu deasupra capului și-n care mă pot scălda oricând cu privirea, fără să mi se facă dor de țărm sau de sare... Și ascult.

Nu este o alegere să iubești. Este ceea ce ești. La fel cum nu este o alegere să ierți. Este ceea ce ești. Ești sau nu. Atât. Am revăzut Casablanca, ca o pedeapsă ispășită pentru marea poveste de dragoste pe care și eu, ca și alții o așteaptă. Cred că unele lucruri sunt pentru totdeauna. Cred în actul creației, în măreția și forța sa de a dăinui. Peste timp, prin oameni. Cred în iubire, fără a face un imn sau vreo șaradă din asta. Cred și atât.

Nietzsche spunea la un moment dat că dușmănim înduioșările. Doar pentru că mai trebuie să învățăm să iubim. Cred că este singura lecție pentru care ne-am născut. Și oricâte ne-ar prezenta lumea despre conjugarea acestui verb, a iubi, este prea puțin. 

Îmi amintesc când eram copil, în anii gri ai sfârșitului de regim Ceaușescu, unul din puținele dulciuri care se comercializa în alimentările de stat era un baton roz de ciocolată. De fiecare dată când mă întorc în timp la copilăria mea, nu pot să nu-mi amintesc acel gust al batonului roz de ciocolată. Mai mult, iubirea sinceră și profundă pe care o nutream pentru acest răsfăț zaharat al inocenței mele. Iubirea aceea, unică, ca tot ce trăiam în acel timp vrăjit al lumii de copil.

Așadar, mă iert și mă iubesc pentru tot ce trăiesc. Dar mai ales, pentru tot ce sunt.

No comments:

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...