12 April 2013

Nu aparținem oamenilor pentru totdeauna.


Nu aparținem nici lumii, nici vieții. Nici nouă. Iubirilor ce loc le-am da? Nu cred în îndrăgostiri eșuate sau răsuciri miocardice fără propriul lor drum. Și dragostea are destinul său, iubești sau nu. Mai puțin sau mai mult nu există. 

Dar pentru totdeauna... Câte lucruri sunt pentru totdeauna? Și cât de mult înseamnă acest totdeauna? Cum îmbrăcăm acest timp și pentru când? Căci nu-i așa, și timpul...

Azi-noapte am auzit ploaia. Îmi bătea la fereastră ca un călător îndepărtat. Câte a văzut și câte parcă și-ar fi dorit să spună. Dar noaptea era îngustă și nu-i făcea mult loc. Oare ploaia și noaptea sunt pentru totdeauna? Oare noi, amintindu-ne sau zâmbind, sau încurcându-ne degetele unul celuilalt în dorința de apropiere...

Ce înseamnă totdeauna? Câtă nermurire sau veșnicie intră într-o măsură? Dar mai mult, ce însemnăm noi, unii pentru ceilalți... și pentru timp?

Schweitzer spunea despre reverența în fața vieții, tot ce este viu merită să fie iubit. Ahimsa - filosofie a lui Mahavira - spune din nou, tot ce este viu merită să fie iubit. Așadar, și acest totdeauna, spre sau dinspre care existăm trebuie iubit. Este viu. Odată cu/ prin noi. Poate atunci întrebările ar deveni rugăciune iar oamenii, nu trezorieri ai prieteniilor, despărțirilor etc. ci companioni de drum. Împreună în acest tot din care ne traducem chipul, buzele și calea.

Nu poți să pierzi decât ceea ce se poate pierde.

No comments:

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...