20 April 2014

Biserica dintre lumi!


Faptele noastre, care provin din sugestiile inimilor noastre, descriu şi exprimă inimile noastre, lucru pe care limba nu poate să o facă.
Sfântul Nectarie


Mă întorceam de la Munchen acasă. Acasă în Bucovina, în spațiul pe care-l găsesc/ regăsesc mereu precum o frumoasă și nestinsă reculegere. Loc pe care îl port cu mine pretuntindeni, așa cum porți rugăciunea în inimă. Nu îmi propusesem nimic pentru zilele, lunile ce aveau să urmeze. Mi-am dorit doar să fiu și atât. Să trăiesc miracolul existenței în liniște și apropiere. În rugăciune și în pace.

În plimbările de seară pe care obișnuiesc să le fac ca meditație mai mult decât ca mișcare, Suceava aștepta tăcută la intrarea în noapte probabil tot câte un alt legământ. Și atunci, când te aștepți mai puțin sau crezi că ai fost pentru o clipă nedrept cu tine devenind neatent, o chemare tainică spre o bisericuță micuță din curtea spitalului vechi din oraș mă îndeamnă să intru. Și-mi urmez întotdeauna lăuntricul. Și pășesc cu încredere spre porțile deschise și primitoare ale unui loc nou. Un loc, pe care nu îl știusem acolo. Un loc care părea indescifrabil la început.

Biserica Sfântul Ierarh Nicolae și Izvorul Tămăduirii Maicii Domnului din Suceava este o biserică misionară și aparține de Spitalul Judeţean Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, fiind situată în curtea spitalului vechi. Începând din 2011 biserica mai are un hram și anume Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina care se prăznuiește pe 9 noiembrie.

Odată pășind în înaintare, lumea parcă se închidea în spatele porților. Ca și când tărâmul ar fi altul. O împărăție ascunsă, vie și primitoare în fața ochilor în care părea că nu există nimic în afara iubirii.

Și continui să înaintez printre icoane și sfinți atent încifrați în pictura murală și pare din nou că timpul să dizolvă ca într-o mărturisire nemaisimțită, cu fiecare pas, spovedanie iar lumea părea tot mai mică și cerul la o deschidere de brațe în față.

O icoană frumos împodobită a Sfintei Maria, o icoană făcătoare de minuni și racle aurite cu moaștele a 75 de sfinți, atâția sfinți - îmi spuneam în gândul meu, în tăcere. Atâta tăcere. Atâta binecuvântare. Ca și cum un Dumnezeu prieten te-ar ține de mână în înaintare. Și o chemare caldă mă îndreaptă spre racla pe care stă scris frumos Sfântul Nectarie. Și mi-am apropiat palma caldă de moaște. Și un fior sfânt mi-a traversat trupul. Și mi-a cutremurat inima, duhul. Și mi s-a așezat la tâmple. Și am îngenucheat. Și mi-am apropiat chipul de icoană. Și mi-am simțit viața o suflare aruncată pe ape. Și m-am oprit din mișcare.

Între lumi, cu sufletul drept și trupul în genunchi. Între lumi cu cuvântul stins și palma deschisă ca și când aș invoca facerea lumii și viața într-o închinare. Între lumi, ștergându-mi durerea și pierderile personale. Între lumi, născându-mă și murind și născându-mă din nou cu Dumnezeu care nu-mi dădea drumul din prinsoare. Și Sfântul Nectarie atent, prieten și sfâtuitor în necuvântare.

Și văd apropiindu-se de mine un om care mirosea a dragoste. Un om care în sutană purta rugăciuni aprinse ce i-au lăsat urme adânci pe chip și pe brațe. Un om vecin cu asceza și lupta duhovnicească și lucrarea sacră. 


Preacucernicul părinte misionar Constantin Diaconașu m-a primit ca un frate. Ca și când doar noi doi am fi fost în fața Lui Dumnezeu și a lumii. Și mi-a ascultat rostirea. Și mi-a sfătuit mersul și mi-a dat de grijă în cuvântare și m-a binecuvântat cu Sfântul Mir și mi-a condus ruga și șoapta spre mai departe.

Și cerul părea mai aproape. Și sfinții mai vii. Și Dumnezeu și mai aproape. Iar timpul îmbrăca suflul cosmic. Iar veșnicia ți se cuibărea în palme.

O biserică vie și mare ca un arbor, axis mundi, un arbor de credință care făcea legătura între cer și fapte.

Și am plecat apoi. Și lumea părea și mai mică afară. Și orașul și mai pitit și ascuns și departe. Și trecerea însăși nu mai avea însemnare. Și mi-am promis să revin. Și să cred în continuare. Și să mă aplec în închinare. Și din rugăciune să-mi fac pas, din iubire viață. Și pe Dumnezeu să nu-L mai las la întâmplare. Și viața mi-a răspuns. Și iertarea m-a povățuit mai aproape iar dragostea, dragostea rămâne ca un foc și mă ridic din nou și din nou cu fiecare apropiere de icoane. De sfintele moaște și de binecuvântare.

5 April 2014

Gol și viu...


Dezbrăcate. Tăcerile mele dezbrăcate precum ochiul gol și viu. Ochiul zidit în deschiderea de pleoape. Ochiul care poartă și cerul și marea. Albastrul zidit în privire. Răstignit ca un nesfârșit care-și caută deznodământul și iertarea.

Mai sunt mii de iubiri străine de dragoste. Îndrăgostiri oprite în timp de frica nesfârșirii și a dorului ce-și caută singur cuvântul.

Am rămas drept. Un trup alb. Așteptând să înflorească portocalii. Și căutând în fiecare nou soare un alt destin care să se desprindă în taină peste zi.

Mă citesc la fel cum mă scriu și mă trăiesc. În apropierea de timp, mistuit de aceleași neînceperi de clipe. Clipe rotunde și mari precum asteroizii colorați cu pudră din piele de șarpe.

Dinspre umărul drept, săratul cules ca dintr-o mână de corali, îmi desenează o hartă nouă pe trup, cu însemne de buze la fiecare graniță. Pesemne trebuie să-mi făgăduiesc și amor. O învoială discretă, dar asumată din mers. Amor pierzând în pași căte o mișcare ca în deschiderea de lotus. Amor căzând în descătușare ca o carceră febrilă purificând oasele de trecut și de răbdare. Amor neîntinat de discurs anatomic. Amor arzând ca un foc dinspre alte lumi încă nescrise în cunoașterea noastră. Amor văduvit doar de neștiința de a-ți ascunde chipul în palmă.

Tu, ești pentru mine tot ceea ce eu nu știu. Astfel încep marile povești. Așa cresc personajele. Se nasc și cresc.

Am pregătit ceaiul, mereu două cești. Asta pentru ca să nu mi se fure negrăitele pofte și obiceiuri liniștit croite în fusul orar.

Și uneori, obsedat de gelozie ca Marcel Proust, îmi atenționez brațele să fie cuminți, să aștepte îmbrățișarea, să nu se revolte din încheieturi, însetate de apropiere. Atâtea vârste neînflorite, tăiate din îmbrățișare. Murdărite de mutilarea bucuriei.

Atâtea săruturi neîntâmplate.

1 April 2014

Adagio


Mă certam cu soarele în pași și mă frământa dragostea dintre om și om. Petreceam la intrarea în noapte ca și când trupuri albe și lungi și-ar da mâna în îmbrățișare peste cuvântul meu. Nu mai scrisesem nimic. Îmi ascundeam podul palmei în deschiderea cerului fericit de atâta nesfârșit pe care îl simțeam pulsând în brațe. Eroii de ieri mă încurajau în plecăciune și un Dumnezeu prieten primea ruga mea. Peste tăcere doar ritmul viu al creșterii ierbii mai făcea umbră. Durerea copacilor înflorind. 

Am reascultat partitele pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach într-o interpretare istorică. M-am oprit la Loure... Am rezidit frazele muzicale în memorie. Mișcarea vrăjită a sunetelor mi-a înțepenit torso-ul în fotoliu. Parcă și pulsul se despicase. Se năștea un alt legământ ca într-o invizibilă transfigurare a conștiinței. O altă sudură între cer și pământ și carne. 

De fiecare dată primăvara mă neastâmpără. Ca un compas revendicat de fiecare punct cardinal, ca o lăcomie și poftă acidă de viață. Nu-mi mai lipsește nimic. În clipa în care am înțeles că nu-mi mai lipsește nimic mi-am început cu adevărat Destinul. 

Cât de nesimțitori putem fi uneori. Cât de nemulțumitori. Cât de inocenți în ignoranța noastră trufească. Și-n nesecatul nostru gust pentru absolut.

Cuvintele nu sunt suficiente. Uneori ascund atâta cruzime. Mi-ar trebui două vieți pe care să le trăiesc în același timp. Mă simt nesfârșit și necuprins. Corpul mi se pare atât de mic și neîncăpător. Mi-ar trebui zece inimi. Poate nouă ar fi suficiente. 

Destinul anatomic al lumii îmi pare neîmblânzit. Tot mai puțin găseam iubire prin grădinile oamenilor. Omului pare că nu-i place iubirea. Omului pare că nu-i place să iubească.

Mi-am pus un nume oarecare și am intrat cu încredere din nou în templul nopții. Noaptea cea sfântă. Noaptea cea dragă.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...