1 April 2014

Adagio


Mă certam cu soarele în pași și mă frământa dragostea dintre om și om. Petreceam la intrarea în noapte ca și când trupuri albe și lungi și-ar da mâna în îmbrățișare peste cuvântul meu. Nu mai scrisesem nimic. Îmi ascundeam podul palmei în deschiderea cerului fericit de atâta nesfârșit pe care îl simțeam pulsând în brațe. Eroii de ieri mă încurajau în plecăciune și un Dumnezeu prieten primea ruga mea. Peste tăcere doar ritmul viu al creșterii ierbii mai făcea umbră. Durerea copacilor înflorind. 

Am reascultat partitele pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach într-o interpretare istorică. M-am oprit la Loure... Am rezidit frazele muzicale în memorie. Mișcarea vrăjită a sunetelor mi-a înțepenit torso-ul în fotoliu. Parcă și pulsul se despicase. Se năștea un alt legământ ca într-o invizibilă transfigurare a conștiinței. O altă sudură între cer și pământ și carne. 

De fiecare dată primăvara mă neastâmpără. Ca un compas revendicat de fiecare punct cardinal, ca o lăcomie și poftă acidă de viață. Nu-mi mai lipsește nimic. În clipa în care am înțeles că nu-mi mai lipsește nimic mi-am început cu adevărat Destinul. 

Cât de nesimțitori putem fi uneori. Cât de nemulțumitori. Cât de inocenți în ignoranța noastră trufească. Și-n nesecatul nostru gust pentru absolut.

Cuvintele nu sunt suficiente. Uneori ascund atâta cruzime. Mi-ar trebui două vieți pe care să le trăiesc în același timp. Mă simt nesfârșit și necuprins. Corpul mi se pare atât de mic și neîncăpător. Mi-ar trebui zece inimi. Poate nouă ar fi suficiente. 

Destinul anatomic al lumii îmi pare neîmblânzit. Tot mai puțin găseam iubire prin grădinile oamenilor. Omului pare că nu-i place iubirea. Omului pare că nu-i place să iubească.

Mi-am pus un nume oarecare și am intrat cu încredere din nou în templul nopții. Noaptea cea sfântă. Noaptea cea dragă.

No comments:

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...